Cu degetul în gură…

89115

Imaginaţi-vă o fetiţă de numai 3 anişori, rătăcind prin curtea casei, simţindu-se singură, neajutorată, abandonată. Un fraţior mai mic atrage acum atenţia părinţilor. Micuţa este dezorientată şi speriată. Mama este ocupată cu bebeluşul, iar fetiţa se gândeşte că pe ea nu o mai iubeşte – sigur a făcut ceva rău care a supărat-o. Se pare că nimeni nu o mai vede, decât atunci când se împiedică de ea şi o trimit din casă în curte sau invers. Fetiţa nu înţelege ce s-a întâmplat şi nu ştie ce să facă.

Cum natura umana este inventivă, ea adoptă curând un comportament caracteristic stadiului anterior, abia depaşit: îşi suge degetul. Degetul devine substitut pentru sânul matern, îi oferă siguranţă şi alinare. Suptul degetului o face să se simtă mai bine. Curând află că „este urât şi ruşinos să ţii degetul în gură” şi că ”nu are voie să mai facă aşa ceva”. Din nou nu înţelege de ce. Când degetul buclucaş ajunge fără voie în gura ei, se linişteşte. Însă acum ştie că nu e voie, iar senzaţia de uşurare se împleteşte cu cea de vină, ruşine şi frica de a fi prinsă făcând ceva interzis. Dacă nu este văzută, totul este în ordine. Alteori însă…

– Scoate degetul din gură! – fetiţa tresare speriată. Dintr-un colţ al curţii, tatăl ei face un gest ameninţător. Rămâne încremenită, cu degetul pricinaş în aer. Vina, frica şi ruşinea o ţintuiesc. Lacrimi mari, îi umplu ochii. Nu îi înţelege pe oamenii mari şi nici ei nu o înţeleg pe ea.

Roberta acuză dificultăţi în relaţii şi sentimentul pregnant de ruşine care, după cum spune ea însăşi, o însoţeşte pretutindeni. Ori de câte ori în decursul unei zile, diverse lucruri nu merg aşa cum ar trebui, ea îşi asumă vina şi ruşinea o copleşeşte. Sentimentul de ruşine este simţit fizic ca „o pată pe obraz şi un fier, de la obraz la umăr”. Vorbind despre copilărie, despre relaţiile cu mama, tata şi fratele ei, o întreb care este cea mai veche amintire pe care o are, prima de care îşi aduce aminte?

– Când aveam 3 ani, eram în curte şi tata a zis: – Scoate degetul din gură!

– Este o amintire frumoasă?

– Nuuu, nici vorbă, este o amintire urâtă!

– Cum aşa?

– Pentru că m-am speriat şi mi-a fost ruşine.

Acestă amintire s-a dovedit a fi „cutia Pandorei”. Odată accesată, au apărut, pe lângă ruşine, vinovăţia şi frica. Interpretarea dată de ea evenimentelor, la acea vârstă fragedă, i-au alimentat convingerea că nu este suficient de bună şi că nimeni nu o poate înţelege. Aceste convingeri, fundamentate pe frică şi ruşine, au însoţit-o de-a lungul vieţii şi au marcat capacitatea de relaţionare cu ceilalţi.

În terapie, ele au fost una câte una discutate şi dizolvate în lumina raţiunii şi a adevărului. Acest lucru a ajutat-o pe Roberta să îşi vadă şi să îşi accepte calităţile, resursele, realizările, să fie mândră de ele şi de sine însăşi. La finalul terapiei, Roberta mărturiseşte: „Am castigat mai multa claritate, multe şi valoroase coştientizări legate de convingerile mele, am câstigat liniştea – legată de ruşinea pe care o simţeam ca pe o pată pe obraz şi ca un fier până la umăr.”

Cazul Robertei nu este singular. Chiar dacă nu ne dăm seama, suntem urmăriţi întrega viaţă de astfel de „fantome” ale copilăriei, evenimente petrecute atunci, care ne-au marcat şi care au rămas încriptate nu numai ca amintiri dar şi ca „lecţii de viaţă”, fiind folosite ulterior şi nejustificat ca „îndreptare” ale comportamentului nostru. De pe urma unor evenimente de acest gen, din copilăria mică, putem rămâne convinşi că: nu suntem suficient de buni, iubitori, deştepţi, înţelepţi, înţelegători, atenţi. Nu merităm să fim bogaţi, iubiţi, acceptaţi, lăudaţi, apreciaţi. Nu ne descurcăm singuri, cu ceilalţi, cu şefii, cu străinii, în situaţii noi. Suntem vinovaţi pentru te miri ce motive sau nu ne iubim pentru că suntem prea graşi, slabi, timizi, proşti, înalţi, scunzi, îndrăzneţi, agitaţi, calmi şi exemplele pot continua.

În tot acest timp, noi suntem perfecţi, doar că nu ştim asta, deoarece am ales cândva, demult, să credem altceva şi nu am mai revenit niciodată asupra acelei alegeri. Vă puteţi scutura de aceste fantome care vă întunecă imaginea despre sine, numindu-le şi apoi punându-le sub semnul întrebării: „De când am eu acestă convingere despre mine? Mai este ea valabilă astăzi? A fost ea adevărată la momentul respectiv?” Făcând acest lucru, vă puteţi elibera de „fantomele trecutului”, accesaţi resurse nebănuite şi descoperiţi cine sunteţi cu adevărat.

Autor: Specialist Centrul Confident – psiholog, consilier dezvoltare personala Roxana Mihailescu

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *