DE VORBĂ CU COPIII NOŞTRI: DESPRE SEX

  1. about-sex

Articol apărut în revista Psychologies, luna februarie 2017

Cum ar trebui făcută educația sexuală a copiilor? Ce să li se spună și ce nu?

Când spunem sexualitate infantilă ne referim la o perioadă de timp care începe încă de la naştere şi durează pânâ în jurul vârstei de şase ani. Sexualitatea copilului se dezvoltă în strânsă legătură cu funcţiile fiziologice de hrănire, excreţie şi micţiune, şi trece prin mai multe stadii: stadiul oral în care plăcerea se obţine prin supt înghiţit, mestecat; stadiul anal în care plăcerea se obţine prin controlul defecaţiei; stadiul falic în care plăcerea se obţine prin manipularea organelor genitale şi „perioada de latenţă” în care are loc o liniştire a pulsiunii sexuale. Aceste patru stadii ce formează sexualitatea copilului sunt urmate de stadiul genital, care aparţine sexualităţii adultului.

Educaţia sexuală trebuie să ţină cont de etapele de dezvoltare ale copilului atât din punct de vedere fizic cât şi mental şi afectiv.

Comportamentul sexual al copilului în vârstă de 3-5 ani este nediferenţiat şi difuz, cu un caracter erotic mai mult emoţional şi se manifestă prin: erecţii si poluţii precoce, masturbări, curiozitate, voaierism, exhibiţionism infantil, vise şi fantasme legate de dorinţa sexuală. În această perioadă copiii devin curioşi şi pun întrebări în legatură cu diferenţele ,relaţiile dintre sexe şi venirea pe lume a bebeluşilor.Părinţii trebuie să ştie că aceste manifestări sunt normale.

Educaţia sexuală începe cu denumirea organelor genitale. Atunci când îl învăţăm pe copil denumirea diferitelor părţi ale corpului său, vom denumi şi organele genitale, evitând pomenirea lor prin sintagme de genul” acolo jos”, sau „ruşinea” sau orice alt apelativ ce implică asocierea cu ceva murdar sau ruşinos.

Există două tendinţe ce trebuiesc evitate, ambele la fel de păguboase pentru dezvoltarea unei sexualităţi normale: prima, este cea în care organele sexuale, sunt considerate ruşinoase şi murdare iar actul sexual un păcat. Această atitudine poate duce la inhibiţii greu de depăşit ulterior.

A doua tendinţă, este validarea exagerată a genului şi sexualizarea precoce, atitudine ce duce la preocuparea excesivă şi prematură faţă de sex şi sexualitate. Copilul va încerca să afle mai mult şi să experimenteze la vârste foarte fragede, la care nu este pregătit din punct de vedere mental şi afectiv fapt care îl poate bulversa sau traumatiza.

Comportamentele care pun de obicei probleme de abordare părinţilor sunt: manipularea organelor sexuale şi masturbarea.

Când apare tendinţa de manipulare a organelor genitale o vom ignora şi ea va dispărea de la sine. Nu îi vom spune copilului „ e ruşine să pui mâna acolo” sau, „dacă mai pui mâna o să ţi se usuce; îţi cade, vine Moşul şi ţi-l taie” şi altele de acelaşi gen, ci vom încerca să îi distragem atenţia spre o altă activitate care să îi facă plăcere. Dacă nu este întărită prin atenţia noastră, această tendinţă dispare, mai ales prin puterea exemplului: copilul va sesiza singur că adulţii nu fac aceste gesturi în public şi îşi va adapta comportamentul. În mod similar, masturbarea, nu trebuie incriminată dar nici încurajată. De regulă copiii nu se masturbează de faţă cu părinţii iar dacă vi se întâmplă să îl surprindeţi făcând aceasta ,este de preferat să vă comportaţi ca şi cum nu aţi fi observat decât să vă arâtaţi mirat, şocat sau şi mai rău, moralizator.

Atunci când copilul le cere, explicaţiile se dau în termeni cât mai simpli, la obiect şi pe înţelesul lui.

Ca regulă generală, vom încerca să tratăm organele genitale ca pe oricare altă parte a corpului şi să facem educaţia sexuală cu normalitate, fără etichetări sau interdicţii exagerate, în limitele bunului simţ,

De ce nu e bine să fie tabu sexualitatea?

Melanie Klein, psihanalistă de renume specializată în psihanaliza copilului, este de părere că „orice rezistenţă care se opune curiozităţii, creează copiilor grave inhibiţii pe plan afectiv, intelectual şi sexual.”

Pentru copil, organele sexuale sunt la fel ca orice parte a corpului său. Copilului nu îi e silă sau ruşine de mâna sau de nasul lui şi prin urmare nici de rect sau de organele genitale, decât în măsura în care este învăţat că aceste părţi ale corpului sunt diferite de celelalte.

În comunităţile tribale, goliciunea corpului uman este privită ca ceva normal, firesc şi nu suscită curiozităti. În definitiv ne naştem cu toţii goi.

În societatea noastră, nu ne expunem goliciunea în public. Am fi catalogaţi drept ciudaţi dacă ne-am comporta astfel. Însă în mediul familial este în regulă ca până la vârsta de 5-6 ani, copilul să îşi poată vedea părinţii dezbrăcaţi. El va putea să observe diferenţele dintre sexe , precum şi particularităţile corpului adulţilor într-un mod firesc şi natural. Se vor evita astfel, uitatul pe gaura cheii, sau asocierea cu un secret ce trebuie descoperit. După vârsta de cinci -şase ani i se va spune că avem cu toţii nevoie de intimitate, va fi încurajat să se bucure de a lui şi să o respecte pe a altora şi în acest context se va obişnui să bată în uşă înainte de a intra în dormitorul părinţilor sau în camera de baie.

Atunci când prin educaţie copilului i se inoculeză ideea că anumite părţi ale corpului sunt ruşinoase, iar sexul este un păcat despre care mai bine nu vorbeşti, el va asocia sexualitatea cu ruşinea şi vinovăţia. Copiii crescuţi cu aceste convingeri, trăiesc un adevărat conflict între dorinţa de satisfacere a instinctului şi dorinţa de respectare a interdicţiei. Ca să nu mai vorbim de bulversarea lor atunci când află că, de fapt, toţi adulţii fac sex, inclusiv proprii părinţi.

În adolescenţă, conflictul trebuie rezolvat şi interdicţia depăşită pentru a permite începerea vieţii sexuale. Cu cât interdicţia a fost mai puternică cu atât depăşirea ei se face mai greu şi uneori incomplet.

Depăşirea cu succes crează premisele unei sexualităţi adulte normale în timp ce nereuşita duce la perturbări, pornind de la inhibiţii în plan sexual, afectiv şi intelectual până la nevroză şi perversiuni sexuale.

Cum să –și depășească părinții jena și fricile de întrebări stânjenitoare?

Atunci când părinţii se simt stânjeniţi de întrebările cu privire la sexualitate, acest sentiment vine direct din copilăria proprie şi din faptul că ei înşişi nu au discutat despre asta cu părinţii lor. Pentru a depăşi aceste sentimente de jenă şi ruşine le recomand acestor părinţi să apeleze la cărti de educaţie sexuală pentru adolescenţi de unde se pot inspira în formularea unor răspunsuri adecvate.

Copilul curios este un copil normal. Curiozitatea, este un factor de progres, este primul pas spre cunoaştere şi astfel trebuie privită, indiferent de obiectul ei. Prin urmare părinţii ar trebui să vină în întâmpinarea curiozităţii copilului printr-o atitudine deschisă şi să furnizeze explicaţii pe măsura vârstei şi puterii de înţelegere a acestuia.

Nu există o reţetă universală, depinde foarte mult de ce a auzit copilul, de felul în care pune întrebarea şi de stadiul lui de dezvoltare sexuală şi intelectuală de la momentul respectiv.

Copiii pot pune şi întrebări ale căror răspunsuri nu sunt pregătiţi să le înţeleagă. În aceste situaţii părintele poate spune: deocamdată nu eşti sufient de mare pentru a pricepe „noţiunea” sau „ fenomenul” acesta, pentru că mai sunt multe altele pe care trebuie să le înveţi până atunci. O să te rog însă să nu uiţi să mă întrebi din nou şi i se va preciza când anume(la anul, când vei împlini vârsta de…, când te vei duce la şcoală, etc). Folosirea cuvintelor „noţiune” şi „fenomen” sau altele similare, cu care copilul nu este familiarizat, îl vor convinge că într-adevăr mai are multe de aflat, iar faptul că i se cere să nu uite să întrebe din nou şi i se precizează când, îi va arăta că este luat în serios şi tratat ca atare. Atunci când întreabă, copiii nu se aşteaptă la răspunsuri detaliate şi de multe ori două cuvinte sunt de ajuns.

Nu putem împiedica întrebările, nu numai datorită curiozităţii legitime dar şi expunerii copiilor la tot felul de stimuli vizuali şi auditivi care nu pot fi suficient controlaţi. Însă este bine să cumpănim întotdeauna ce şi cât îi spunem copilului nostru aşa încât să fim siguri că a înţeles corect şi că această înţelegere nu vine prea devreme.

Am cunoscut un băieţel isteţ şi curios, dornic mereu să înveţe cuvinte noi. Într-o zi, el a auzit din întâmplare la televizor, cuvântul prostituată şi a vrut să ştie ce înseamnă. Băieţelul avea vreo patru ani pe atunci. I s-a spus că este „ o femeie care îşi vinde dragostea”. Mult timp după acea, în primul an de şcoală, băieţelul s-a supărat pe o colegă atât de tare încât a făcut-o prostituată. S-a dovedit că el nu uitase semnificaţia cuvântului, ba chiar pricepuse că e ceva urât. Întrebat fiind de ce a folosit tocmai acest cuvânt a răspus: „am vrut să mai schimb”.

Multi consideră că trebuie să i se explice copilului orice la orice vărstă, eu recomand prudenţă.

Roxana Mihailescu

Psiholog-psihoterapeut integrativ

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *