Relatia parinte- copil

În toate societăţile au existat şi vor exista legături între părinţi şi copii, fiind o relaţie de bază care se clădeşte încă de la naştere şi se menţine pe toată perioada vieţii. Relaţiile între părinti şi copii presupun un mecanism unic pentru fiecare familie, filtrat social, având ca bază comunicarea din care se creează un model, un patern de conduită. În cadrul acestor relaţii, părinţii încearcă să ofere un model, o educaţie prin propriul lor comportament, copilul încă de mic imitând gesturile şi cuvintele ce sunt vizibile în cadrul familial.

O relaţie părinte-copil se creează încă dinainte de a se naşte copilul, şi anume, de la începutul perioadei prenatale. Cele nouă luni de zile petrecute în pântecul matern sunt intense din punctul de vedere al dezvotării şi creşterii. Imediat după concepţie au loc transformări remarcabile, specifice fiecărui individ. Jean Piaget consideră că întelegerea modificărilor din perioada prenatală reprezintă cheia întelegerii dezvoltării de după naştere.

Capacitatea de învăţare din perioada prenatală, a fost demonstrată printr-un experiment realizat de A. DeCasper şi M. Spence: s-a arătat că bebeluşilor cărora mama le citea o poveste pe care o auziseră încă dinainte să se nască, se linistesc mai repede şi li se modifică ritmul de supt. Studierea dezvoltării parentale este importantă pentru că oferă informaţii despre factorii interni şi externi care pot influenţa dezvoltarea şi despre cum pot fi înlăturate efectele nocive ale acestor factori. În perioada prenatală, fătul este conectat cu lumea exterioară prin intermediul mamei. Toate interacţiunile şi contactele mamei se răsfrâng asupra copilului, într-un anumit fel.

Parentalitatea constituie o experienţă de crestere şi dezvoltare, o experienţă de maturizare şi devenire, de împlinire şi redimensionare personală. Adaptarea la rolul de părinte constituie o provocare pentru ambii părinţi, deoarece este un proces complex, plin de provocări, schimbări emoţionale şi de comportament. Chiar dacă există o serie de schimbări şi devine dificil atunci când copilul începe să crească şi să imite comportamentele părintilor, iar unele lucruri trebuie să fie ajustate, nimeni nu se naşte părinte, ci devine părinte, pe măsură ce copilul creşte şi se maturizează.

Pentru a i se transmite sentimente de sigurnaţă, copilul are nevoie de un climat familial echilibrat. Este importantă participarea părinţilor la evenimentele din viaţa sa, dar şi înţelegerea şi afectivitatea pe care o primeşte în fiecare zi.

 Deşi este nevoie de înţelegere şi căldură, părinţii trebuie să impună şi anumite reguli, pe care copiii le respectă doar dacă acestea sunt exprimate într-un mod ferm. Este esenţial un echilibru între fermitate şi înţelegere, astfel încât copilului să i se satisfacă nevoile de afecţiune şi întelegere, însă este nevoie ca acesta să ştie să înţeleagă anumite lucruri care nu pot fi satisfăcute pe moment şi necesită amânare.

De multe ori părinţii au tendinţa de a crede faptul că doar ei au probleme importante de rezolvat, iar copiii nu au nicio problemă. În acest moment legatura dintre părinte şi copil devine şubredă datorită faptului că, copilul se simte neînteles şi nu are cui să îi comunice dificultăţile prin care trece. Se simte neajutorat şi singur, astfel se închide în el şi refuză să mai comunice, iar părintele după o anumită perioadă când îşi rezolvă dificultăţile prin care a trecut el, se întoarce către copil şi încearcă să vorbescă cu acesta, însă nu mai reuşeşte să stabilească o relaţionare eficientă şi se intreabă care este motivul pentru care au ajuns în această situaţie.

De cele mai multe ori, părinţii discută cu copiii lor despre şcoală, teme, materii, ce note au, cum se descurcă, iar aceste discuţii nu sunt de interes pentru copil, ci doar pentru părintele care vrea să ştie ceea ce face la scoală. Copilul va comunica cu plăcere cu părintele său dacă temele de discuţie vor fi de interes comun şi dacă părintele nu va domina discuţia şi va avea răbdarea de a-şi asculta copilul indiferent de ceea ce spune, deoarece pentru el este important, iar dacă părintele îl ascultă el se simte bine şi mai doreşte să interacţioneze pentru că îi place, însă dacă părintele nu îl ascultă, acesta simte faptul că nu i se acordă interes şi se va retrage din discuţii izolându-se fie în jocuri pe telefon/tableta, fie închizându-se în camera sa.

Construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil, este una care necesită multă muncă şi efort pentru a fi una armonioasă şi de succes. Este nevoie de mult timp de calitate petrecut cu copilul şi realizarea activităţilor ce sunt plăcute de ambele părti, astfel creându-se amintiri şi lucruri frumoase de povestit, fiind o relaţie autentică bazată pe deschidere, libertatea de  alegere şi încredere. Pe langă timpul petrecut împreună, este importantă şi realizarea comunicării eficiente între părinte-copil, fiind transmise mesaje clare, afecţiune, respect, răbdare, înţelegere.

 Articol de Psiholog, Consilier dezvoltare personala, Consilier vocational  Francisca Conovici

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *