Scoateţi copiii din geamantan!

  1. copilul din geamantan - articol

Lăsată mult timp singură în primii ani ai copilăriei mele, am crezut că pentru a fi acceptată în compania adulţilor, trebuia să stau cât mai linistită, tăcută şi pe cât posibil nemişcată. Timiditatea şi controlul, precum şi dorinţa de a face mereu pe placul  celor din jur, au fost leitmotivele unei bune părţi din viaţa mea.

Când mama povestea despre mine ca bebeluş, spunea că mă jucam ore în şir într-un geamantan şi că eram atât de cuminte incât nici nu mă simţea. În copilăria mea, ori de câte ori povestea asta, mă simţeam mândra de cuminţenia mea şi nu îmi doream decât să merit în continuare acele laude.

Atunci când am avut propriul copil, am realizat că pentru un copilaş de 1-3 ani este normal să fie curios, să exploreze, să experimenteze, nicidecum să stea ca un mic obiect de decor. Mă gândeam oare ce mă făcuse pe mine să fiu aşa?

Într-o zi, cu totul întâmplător, un unchi de-al meu mi-a povestit că eram lăsată mult timp singură într-o încăpere din fundul casei adăugând că îi era tare milă de mine pentru că eram aşa mică, singură şi tristă. Deşi nu îmi aduceam aminte de acea perioadă din viaţa mea, cuvintele lui au avut un ecou dureros înlăuntrul meu şi m-am grăbit să pun capăt conversaţiei.

Ulterior, reflectând la întreaga poveste, am ajuns să înţeleg cee ce eu numesc acum „fenomenul geamantanului”.

 

Pe la 5-6 luni, fetiţa vecinilor mei a început să îşi facă simţită prezenţa prin strigătele de bucurie cu care ne delecta seară de seară cam pe la aceeşi oră. Era ora la care tatăl ei se întorcea acasă de la servici şi fetiţa, prea mică încă pentru a vorbi, îl întâmpina în acest mod. Dupa un timp, strigătele au încetat. Cu prima ocazie când ne-am întâlnit, am întrebat-o pe vecina cum se face că nu o mai auzim pe cea mică. „ – Noi nu o lăsăm – mi-a spus ea -  îi spunem mereu să nu mai ţipe că se supără vecinii.”

Oare ce poate înţelege din acestă oprelişte un copil atat de mic? Poate înţelege de exemplu că nu este bine să iţi exprimi bucuria – pentru că ea asta exprima prin ţipetele ei: bucuria de a fi cu tatăl ei.

Părinţii consideră că îşi fac datoria, educând copilul în spiritul respectului faţă de vecini şi sunt mulţumiţi când acesta se conformeză, crezând că a înţeles şi bucurându-se că au un copil bun şi ascultător.

Copilul nu înţelege, el doar simte că ceea ce face îi deranjeză pe părinţi şi decide să se conformeaze pentru a le face pe plac. A învăţat deja că este mai bine ca adulţii din jur să fie mulţumiţi şi de aceea se supune adaugând încă o piesă la sistemul său de credinţe în formare. Acestă credinţă poate fi că „nu este voie sau nu este bine să te bucuri”. O asemenea credinţă poate transforma peste noapte un copil încrezător şi zîmbitor într-unul trist şi timid.

Unele dintre credinţele noastre aşa le-am căpătat, pe principiul „unde dai și unde crapă”, dar pentru că ele se formează într-o perioadă de care nici măcar nu ne putem aminti, sunt adânc înrădăcinate în noi şi deşi ne încurcă, nici prin cap nu ne trece să le schimbăm.

Renunțați la credinţele greşite care „vă ţin în geamantan”!

Scoateți din geamantan copilul din voi şi nu-i băgaţi acolo pe copiii voştri! Veţi avea numai de câştigat.

 

Autor: Specialist Centrul Confident – psiholog, consilier dezvoltare personala Roxana Mihailescu

 

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *