Timiditatea la copii: Cauze si modalitati de prevenire

Iată câteva posibile cauze ale timidității:

  1. Evitarea frecventă de a se expune unor situaţii sociale noi;

  2. Ereditatea. Unii cercetători sunt de părere că timiditatea, la fel ca scrâșnitul dinților (bruxism) ar avea și o determinare genetică;

  3. Pedepsele prea aspre pentru lucruri mărunte, dar mai ales fără să li se sugereze și o variantă alternativă pe care ar fi putut-o pune în practică;

  4. Critica și tachinările ”de amuzament” care ii pot leza pe copiii sensibili;

  5. Lipsa de implicare a părinţilor în activitățile și nevoile emoționale ale copiilor le poate genera sentimentul de inferioritate în comparație cu cei proveniți din familii în care adulții le oferă suport, interes constant;

  6. Perfecționismul, intoleranța față de propriile greșeli ceea ce generează lipsa satisfacției lucrului realizat, dar și  o stimă de sine scăzută sau o imagine negativă despre propria persoană; compararea permanentă în sens dezavantajos în raport cu ceilalți;

  7. Hiperprotectivitatea părinților care poate avea drept consecință incapacitatea copiilor de a învăța să ia și să își asume propriile decizii;

  8. Imitarea comportamentelor din familie. Dacă părinții la rândul lor relaționează sporadic sau nu desfășoară activități sociale, copiilor le va fi greu să înveţe cum anume trebuie să îşi facă prieteni şi cum să deschidă dicuţii în cadrul unor evenimente sociale.

Modalităţi de prevenire și remediere a timidităţii:

  1. Învăţarea abilităţilor sociale. O modalitate ”naturală” de a deprinde aptitudini de relaționare ar putea fi înscrierea copiilor în diverse grupuri/cursuri/locuri unde se întâlnesc regulat colegi cu aceleași interese: cursuri de arte, dansuri, dezvoltare personală, abilități practice, cercuri științifice, sporturi etc. Astfel, ar putea învăța cum să îşi facă prieteni şi cum să menţină aceste prietenii;

  2. Întărirea comportamentului dorit prin încurajări și complimentări din partea părinților și a persoanelor care se ocupă de ei;

  3. Părinții conștientizând  efectul nefast pe termen lung al lipsei socializării și prietenilor asupra comportamentului copiilor,  pot ei înșiși să depună efort pentru ieșirea din ”carapace”, devenind un model mai potrivit pentru aceștia;

  4. Expunerea treptată a copilului în diverse situaţii spontane, cât mai variate, implicarea în activităţi de grup;

  5. Evitarea etichetării copiilor ca fiind ”timizi”: copilul etichetat timid de către părinţi  sau de către membrii familiei începe să își intre în acest rol;

  6. Încurajarea copilului de a se simţi capabil, folositor. Părinţii ar fi de dorit să îl susțină de la distanță atunci când este ezitant, lăsându-l să vadă efectele alegerii personale. Ar fi util să îl provoace să găsească și alte variante de acțiune în cazul situațiilor în care rezultatul ar fi putut fi mai bun. Este important ca părinții să nu realizeze sarcinile în locul copiilor, ci să îi ghideze și încurajeze să culeagă singuri rezultatele, oricum ar fi acestea, învățând din rezultatele obținute;

  7. Însușirea aptitudinilor de socializare sau a curajului de a acționa  prin activități ludice, în mișcare, cu exemple din filmele preferate, folosind personajele preferate, jucând roluri care scoate copilul din schemele mentale deja formate;

  8. Oferirea de atenţie, siguranță şi afecţiune necondiționate atunci când se simt nesiguri;

  9. Construirea unei relaţii bazată pe încredere: părinţii să fie oneşti cu copiii lor, să le explice că și ei, deși sunt adulți, mai greșesc uneori și nu e grav să greșești. Când greșesc, să fie orientați spre găsirea soluțiilor, nu pe găsirea vinovatului. Când îi acuză pe nedrept și constată că s-au înșelat, să își ceară scuze de la micuți, așa cum pretind de la ei atunci când aceștia mai greșesc;

  10. Învăţarea unei comunicări eficiente și punctarea pe autenticitatea emoției: dacă se simt supărați, să li se permită să își exprime supărarea, dar într-un mod constructiv, asertiv. Dacă se simt furioși, să li se permită să explice până la capăt ce anume i-a înfuriat, fără a-i întrerupe cu reproșuri, ci validându-le emoția și căutând împreună modalități de soluționare a situației. Fiind înțeleși și simțindu-se acceptați cu tot cu emoțiile firești, copiii vor fi mai deschiși la găsirea modalităților potrivite de comunicare și relaționare.

 

Autor: Psiholog, Consilier pentru dezvoltare personală Francisca Conovici

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *